Miorika Cristea – Președintele Asociației “Precious Little Feet”

     În data de 28 Februarie 2002, Dumnezeu şi-a aruncat privirea spre pământ să caute ceva, “caut un om care să stea în spărtură”… şi se opreşte în dreptul meu. Era dimineaţă, pe genunchi la rugăciune şi era ceva cu care nu m-am mai confruntat până atunci; nu puteam să mă rog, începeam să mă rog dar după două cuvinte mă opream şi nu puteam spune nimic. Am început din nou să mă rog şi nu puteam zice nimic. La un moment aud o voce care îmi punea următoarea întrebare: “Miorika, te gândeşti că poţi fi mamă a sute de copii?” Această întrebare m-a şocat şi I-am răspuns: “Doamne, ştii că eu am vrut copii, am avut unul pe care l-am pierdut prin avort spontan şi Tu acum mă întrebi dacă vreau sute? Ştii că am fost operată și că nu pot să mai am copii.”

 

Am început să plâng, nu înţelegeam nimic. Şi pentru că Dumnezeu niciodată nu ne pune în situaţii în care să bâjbăim, El mi-a dat o vedenie. Ştiam că sunt în cer, pe un câmp imens şi indiferent în ce direcţie m-am întors, nu vedeam nimic altceva decât copii de toate mărimile, care fugeau către mine şi care strigau aceleaşi cuvinte “ŞI PE MINE, ŞI PE MINE.” Plângeam în hohote​ şi parcă vocile copiilor  mi-au străpuns inima cu durere. Am stat şi am plâns, nu ştiu cât, eram singură acasă.

 

Această experienţă nu am spus-o la nimeni, dar mă gândeam mereu şi mereu la ea. După vreo două săptămâni, prietena mea Luci Petrila m-a chemat să o însoţesc la o întâlnire cu directoarea unui centru de consiliere în criză de sarcină din zonă. Luci a mărturisit în biserică că Domnul i-a pus pe inimă să ajute femeile care au trecut prin avort (atunci făceam parte din aceeaşi biserică). Atunci nu am înţeles ce a vrut să spună, pentru că dacă nu te confrunţi cu problema, crezi că problema nu există.

 

La această întâlnire directoarea i-a pus tot felul de întrebări la Luci şi după aceea se întoarce spre mine şi îmi pune următoarea întrebare: ”Tu ce zici?” Am stat câteva momente să mă reculeg, nu anticipam să fiu întrebată nimic, eu doar o însoţeam pe Luci. Ezitam să povestesc experienţa pe care am avut-o cu două săptămâni în urmă (îmi era frică să nu îmi zică că am luat-o pe ulei). Totuşi am început să  povestesc experienţa de mai sus. Când am terminat, directoarea cu lacrimi în ochi şi cu o voce blândă îmi zice: ”Miorika, tu ai o chemare specială.” Eu să am o chemare specială? Nu sunt pregătită pentru aşa chemare. Directoarea din nou cu o voce blândă mi-a zis: “Miorika, Dumnezeu echipează pe cine cheamă, El nu se uită la abilitatea ta, ci la disponibilitatea ta.”

 

Întâlnirea s-a terminat cu rugăciune, ne-am despărţit, ne-am urcat în maşină, ne-am aruncat privirea una la alta şi ne-am pus următoarea întrebare: şi acum ce-i de făcut cu cine să vorbim? În situaţii critice suni pe păstor, aşa am făcut, ne-am sunat păstorul, Titus Colțea. Ne-am întâlnit imediat, i-am povestit toate cele de mai sus, ne-a ascultat cu mare atenţie, iar la urmă a spus: ”Fetelor sunteţi chemate la o lucrare de pionerat, mergeți înainte, aveţi tot sprijinul meu şi al bisericii​ noastre.” Şi aşa am început să pionerăm cu Dumnezeu în salvarea vieților copiilor nenăscuți.

 

În următoarele luni au urmat tot felul de cursuri de echipare dar şi o perioadă în care Diavolul a încercat să mă descurajeze în toate felurile. Eram la o clasă şi toate femeile din clasă au trecut prin experienţa avortului. Descurajatorul a venit cu următoarele cuvinte: ”Vezi, tu nici nu ai făcut avort, cum poți să te indentifici cu femeile care au făcut avort? Mai bine ai renunța.” A fost o bătălie în mintea mea şi instructoarea a observat. A venit la mine şi m-a întrebat: ”Miorika ce te frământă?” I-am spus care era teama mea, la care cu multă dragoste mi-a răspuns: ”Dacă ești aici înseamnă că Dumnezeu te-a chemat şi El ştie cum te vei indentifica cu femeile care au trecut prin avort.” Instructoarea a avut mare dreptate. De-a lungul anilor El a fost credincios, mi-a dat întotdeauna cuvintele potrivite pentru fiecare situație.

 

Am luat cu mare responsabilitate chemarea lui Dumnezeu şi am început să fac schimbări radicale în viaţa mea. Am început să pun pe primul loc din viaţa mea pe Dumnezeu şi părtaşia zilnică cu El. Am început să citesc Cuvântul cu alţi ochi, am început să descopăr făgăduinţele minunate ale lui Dumnezeu faţă de cei care se încred în El. Aceste făgăduinţe m-au ajutat să depăşesc orice încercare şi orice obstacol.

 

Slujirea de peste 14 ani la MAMI a fost pentru mine o pregătire pentru o slujire la un alt nivel şi la un alt mod de a lupta pentru viaţă. Chemarea mi-a făcut-o Dumnezeu, nu un om şi tot Dumnezeu va dicta timpul şi direcţia ei, nu oamenii. Timpul la MAMI a fost rânduit de Dumnezeu şi tot El s-a folosit de oameni să mă scoată de acolo, pentru a mă duce la acel nou nivel pregătit de El.

 

Parteneriatul cu Piciorușe – Little feet din Baia Mare de un an de zile, a fost un privilegiu de a da o mână de ajutor celor în nevoie. Un an plin de experienţe cu Dumnezeu care au schimbat înţelegerea mea de cine este Dumnezeu. El a fost aşa de specific în multe cazuri, ne-a răspuns la multe rugăciuni, ba mai mult mi-a arătat exact starea femeii din secolul 21, lucru care m-a determinat şi mai mult să lupt pentru “viaţă şi numai pentru viaţă.”

 

Aceste şase cuvinte “şi pe mine şi pe mine” se pot împărţi în două; un răspuns şi o întrebare. Răspunsul: vedenia, Dumnezeu mi-a arătat copiii care se vor salva dacă ascult de El şi nu de oameni. Întrebarea: “şi pe mine” este întrebarea copiilor din pântecele mamelor care sunt în pericol să fie avortaţi: “Și pe mine” cine mă va salva de la moarte?” Aceste cuvinte parcă au intrat în fibra şi în sângele meu. Este strigătul copiilor care vor să trăiască, nu să moară, este strigătul copiilor nenăscuţi.

 

Mă rog ca aceste cuvinte “Și pe mine cine mă va salva?” să stârnească dorinţa de a lupta împreună cu noi pentru copiii​ nenăscuţi, având convingerea că odată în veşnicie vom auzi și noi cuvintele “Și pe mine m-aţi salvat de la moarte.”